Ce am voie sa fac cand iubesc? Sa fiu draguta, toleranta, intelegatoare, calda, calma si tot asa. Dar sa nu uit! Da, sa nu uit de lucrurile pe care nu e cazul deloc sa le fac, tot cand iubesc.

Cand mi s-a pus pata pe un anume barbat, risc sa ma concentrez mai degraba asupra lucrurilor pe care mi se pare normal sa le intreprind in consecinta. Mi se pare ok sa zbor in viteza de croaziera deasupra orasului, sa coc placinte din dragoste, sa rad din nimic si sa imi savurez tenia emotionanta din stomac.

In felul asta uit cu desavarsire ca exista si o categorie, grasa ca o dropie, de lucruri pe care trebuie sa am grija sa mi le scot din sistem si sa nu le transform in obisnuinte. Tot cand iubesc, stiu ca nu trebuie sa fac anumite lucruri, care sunt, fir-ar sa fie, pe lista celor mai tentante. Exact cand iubesc nu trebuie sa imi coplesesc eroul cu sentimentele mele, pana il bag in pamant.

Sentimentul puternic pe care il incerci pentru cineva vine la pachet cu o senzatie de siguranta dulce. Siguranta ca el te va iubi mereu, ca tie o sa-ti vina sa-l mananci cu fulgi cu tot in pat pentru restul zilelor voastre. Ca orice asteptari ai avea, el o sa ti le transforme cat ai clipi in realitate, ca doar asta e rostul unei relatii. Ca relatia o sa tina pentru totdeauna, ca el nu ti-ar face nimic rau.

Nimic mai fals, cred eu. Cand iubesti, nu trebuie sa te culci pe o ureche si sa re-actionezi in consecinta. Sau nu stiu altii cum sunt, dar eu, eu nu trebuie sa fac asa. Prin urmare, incerc in primul rand sa nu imi dedic viata prietenului meu. Desi e foarte tentant si pare ca singura cale decenta de urmat, mi se pare mie ca e de fapt calea sigura catre inceputul sfarsitului.

Cand iti dedici viata cuiva, omul ala simte o mare presiune in a se ridica la asteptarile tale foarte mari. In plus, nici nu mai esti asa de interesant daca renunti la alte chestii pe care le aveai ca prioritati si sa te apuci sa il sufoci pe partener, ca preocupare principala, aflata pe to do list in fiecare zi.

Cand iubesc, imi vine si sa devin pisaloaga. Sigur, imi gasesc pentru asta tot felul de motive serioase. Cum ar fi ca, daca eu nu ii zic suficient de des, el nu o sa manance si o sa moara. Sau nu o sa se mai trezeasca dimineata si o sa-l dea afara de la serviciu. Sau ca, daca nu face lucrarile casnice care mi se par mie urgente, o sa-l napadeasca gandacii si panzele de paianjeni si inundatiile si alte stricaciuni. Dar nu, e oribil sa fii pisalog, si culmea e ca si barbatii sunt foarte buni la capitolul asta.

Si mai e ceva: o sa incerc sa nu-mi tarasc partenerul, desi asa se face si este perfect acceptabil din punct de vedere social, la toate botezurile, inmormantarile, parastasurile, nuntile, vizitele doar intre fete, berile cu colegi de serviciu si alte activitati in care chiar si eu m-as simti mai bine singura.

Cand iubesc, incerc sa nu pun presiune pe partener si sa nu-l fac sa simta ca, odata ce m-a ales pe mine, s-a ales, la pachet, si cu un pietroi de gat.